Mi-am pus întrebarea: cum poate fi apreciată situaţia în această aparentă linişte înainte de furtună?

Eu cred că liderii politici din Alianţa Democratică trebuie să fie uniţi, de ceilalţi nici nu vorbim, căci ei sunt contra acestui popor, contra băştinaşilor, ei sunt ori ocupanţi, ori aliaţi cu ocupanţii, chiar şi găgăuzii ar trebui să se gândească bine cu cine sunt: cu băştinaşii sau cu străinii, care au venit peste noi? Pentru orice faptă este şi răsplată. E legea lui Dumnezeu, n-au născocit-o românii basarabeni. Dacă liderii politici democraţi nu vor da dovadă de calm şi înţelepciune în faţa acestui mare pericol, căci se poate reveni în orice clipă la ceea ce a fost, pe noi ne aşteaptă lucruri urâte. Pe de altă parte, ce putem să aşteptăm de la un electorat zăpăcit, bulversat de propagandă permanentă, energică, ostilă contra elementului autohton, contra dreptului istoric? Sunt lucruri pe care trebuie să le înţeleagă şi cel mai simplu ţăran, şi oamenii politici: dacă ne bazăm în continuare pe minciună, nu vom ajunge la niciun fel de pace etnică sau interetnică. Numai spunând şi afirmând adevărul putem vedea lumina de la capătul tunelului.

Fără această lumină nu se vede diferenţa dintre ocupant şi eliberator: eliberatorul se întoarce la casa lui, iar ocupantul rămâne stăpân în casa ta. Lucrul acesta este în permanenţă o sursă de conflict, din cauza minciunii, deci, asta are mare importanţă. S-a dovedit, mulţumită propagandei, că nu-i neapărat nevoie să vii cu tancul asupra cuiva, îl îndobitoceşti pe om, îl tumăneşti, cum se spune la noi în ţară, şi capeţi puterea. Iar dacă deţii puterea, faci cu oamenii ce vrei. Aşa au venit la putere fasciştii în 1933, pe cale democratică, în Germani. Drept că ei au fost ajutaţi, între altele, şi de Stalin, care îi ataca vehement pe adversarii fasciştilor – pe social-democraţi. El nu vedea în fascişti un mare pericol, nu-i considera pe ei duşmani, ci pe social-democraţi, care erau cei mai apropiaţi de socialism. Acelaşi lucru se întâmplă azi şi la noi. Lucrul acesta nu poate duce decât la un mare dezastru, de aceea cred că dacă noi nu încetăm să ne luptăm cu ai noştri, ne aşteaptă mari şi dramatice înfrângeri.

Să ne amintim de Biblie: evreii nu-i slăvesc pe cei care-i trăgeau înapoi în robia egipteană, ci pe Moise. La noi în Basarabia (în Moldova sovietică şi a lui Voronin), sunt ridicaţi în slăvi tocmai cei „turciţi”, iar fraţii de un neam sunt fie afurisiţi, blestemaţi, fie botezaţi „criminali şi ocupanţi”. De aici vine dorul lui Mateevici de un proroc, de aici necesitatea acestui profet care ne-ar putea scoate din întuneric la lumină.

Snegur a avut ocazia să o facă (măcar să încerce), era dotat cu calităţi de invidiat, dar, când  rostit sacramentala frază „să ne ţinem de neamuri”, şi-a tăiat craca de sub picioare. Această ocazie a ratat-o şi Lucinschi, alt preşedinte cu certe calităţi de lider, de om de stat, dar şi el, ca şi Snegur, n-a avut un ideal pe potriva aşteptărilor noastre. De Voronin nici nu face să vorbim. El ne-a tras şi ne trage înapoi cu amândouă mâinile în robia imperială, împreună cu o Biserică imperială.

Acest proroc, despre care scria Mateevici, ar putea fi Mihai Ghimpu, dacă printr-un miracol s-ar întâmpla să-l alegem. Interimatul lui s-a dovedit a fi cea mai mare surpriză, acest interimat se aseamănă cu cele trei zile de domni ale lui Radu Ştefan din piesa lui A. Busuioc, montată de mine la „Luceafărul” pe timpuri.

Te-i mira de va putea cineva eclipsa „domnia” lui Ghimpu. Cu el ne-am simţit la noi acasă, într-o Românie spiritual întregită, plină de demnitate. Ne-a îndemnat, fără a se bate cu pumnul în piept, fără a face paradă, să ridicăm capul plecat de atâta amar de vreme, după Marile Adunări Naţionale, şi ne-am simţi şi noi în rând cu lumea.

Prin aceasta Mihai Ghimpu este preşedintele nostru, din creştet până în tălpi. Nimic străin în el – un român neaoş de zile mari, frate cu neînfricatul şi neclintitul Gheorghe Ghimpu, amândoi, împreună cu Dorin Chirtoacă, făcând parte dintr-un falnic neam al Ghimpilor, care ar trebui să devină o dinastie, aşa cum se obişnuia pe timpuri (sau cum a fost familia Brătienilor!).

Dar... astăzi trăim alte vremuri. Suntem mereu aruncaţi înapoi, ne trezim ca apoi să cădem imediat într-un somn de moarte – e ca un blestem. Ne întrebăm şi noi ca Ilie Ilaşcu: Unde-s, unde-s bravii oşteni ai lui Ştefan cel Mare, care înfruntau împreună cu domnitorul lor cele mai temute oştiri şi hoarde ale celor mai temute împărăţii?!

Articol semnat de Ion Ungureanu ziarul Literatura și Arta