Nu chiar atât de demult, Ambasadorul Dirk Schuebel a afirmat, într-un interviu, că luna de miere s-a terminat, făcând referinţă la relaţiile moldo-comunitare.

Declaraţia sa a declanşat o adevărată furtună: unii au tratat-o drept un semnal că UE a făcut suficiente investiţii morale(şi nu numai) în relaţia cu Republica Moldova iar administraţia de la Chişinău întârzie să demonstreze că respectivele investiţii nu au fost în van, alţii s-au grăbit să-l acuze pe Ambasador că, prin astfel de declaraţii, ar încuraja forţele antiguvernamentale. Părerea mea este că Ambasadorul a avut în vedere şi acele reforme importante pe care trebuie să le implementeze Republica Moldova pentru a deveni cu adevărat „o poveste de succes”, aşa cum le place să spună unora dintre partenerii noştri externi.

Actuala guvernare are unele merite şi aici ar fi de menţionat în special depăşirea precedentei crize economice şi înregistrarea unei creşteri economice considerabile în anteriorii doi ani, progresele pe calea integrării europene(avansarea în negocierile pe marginea Acordului de Asociere, Acordului de Comerţ Liber, Aprofundat şi Cuprinzător, Acordului privind liberalizarea regimului de vize), deblocarea activităţii instituţiilor democratice, asigurarea unei libertăţi a presei mult mai mari etc. Dar toate aceste realizări sunt de „macro-nivel” şi nu sunt de natură să dea un rezultat imediat, în sensul îmbunătăţirii calităţii vieţii oamenilor. Din această perspectivă, cred că a venit timpul ca guvernarea să acţioneze şi să promoveze reformele în domeniile pe care cetăţeanul le consideră vitale în activitatea de zi cu zi. Or, Alianţa pentru Integrare Europeană se află la putere deja de trei ani şi, dacă până acum a creat cadrul necesar pentru acţiuni concrete, acum urmează să folosească acest cadru pentru a implementa proiectele şi reformele existente doar la nivel de idei. Iar în această privinţă există restanţe şi deficienţe evidente.

Prima mare restanţă o constituie reforma în justiţie. Din păcate, la acest capitol se vorbeşte mult, dar se face prea puţin. După o competiţie acerbă dintre unele forţe politice şi instituţii ale statului, pentru a stabili cine trebuie să fie responsabil de respectiva reformă(Guvernul sau un Consiliu naţional format din reprezentanţii diferitelor structuri ale statului), se pare că s-a ajuns la un numitor comun. Concepţia reformei a fost elaborată şi aprobată de Parlament, însă deocamdată nu sunt careva semnale că ar fi demarat reforma propriu-zisă. Justiţia rămâne punctul vulnerabil al fragedei democraţii moldoveneşti şi frânează în mare parte dezvoltarea tuturor domeniilor de activitate – începând de la activităţile desfăşurate de cetăţeanul simplu şi terminând cu mediul de afaceri. Este clar că fără o reformă autentică a justiţiei, Republica Moldova nu are nici o şansă să devină un veritabil stat de drept şi să se integreze în Uniunea Europeană.

O altă reformă absolut necesară, este cea a sistemului procuraturii. Încă în 1995, în momentul aderării la Consiliul Europei, Republica Moldova şi-a asumat angajamentul de a reforma sistemul procuraturii. Însă, niciodată puterea de la Chişinău, indiferent de culoarea ei politică, nu a avut suficientă voinţă pentru a face acest lucru. Tot timpul au existat interese de a păstra procuratura în varianta moştenită de la Uniunea Sovietică, iar tentaţia de a avea la îndemână un puternic instrument de influenţă politică, aşa cum este în prezent procuratura, a predominat tot timpul şi i-a determinat pe politicieni să nu întreprindă nimic în această direcţie. Nici măcar în cadrul amplei reforme constituţionale din 5 iulie 2000, când despre reforma procuraturii s-a discutat mult, nu s-a ajuns să se facă acest pas important pentru democratizarea ţării. Şi dacă Republica Moldova se mai află încă sub monitorizarea Consiliului Europei, acest lucru se întâmplă şi din cauza că procuratura este nereformată.
Nu s-a avansat semnificativ nici în ceea ce ţine de reforma organelor de interne, deşi se spune că aceasta e în plină desfăşurare. Corupţia şi nivelul redus de profesionalism, dotarea slabă şi influenţa politică – sunt doar câţiva factori ce caracterizează situaţia din acest sistem, cu care cetăţeanul contactează în fiecare zi.

Rămâne nereformat şi sistemul securităţii naţionale, mai concret, Serviciul de Informaţii şi Securitate. Dacă de atâta vreme nu s-a găsit consensul necesar pentru numirea unui nou director al instituţiei în cauză, cum putem să vorbim despre o reformă temeinică ce ar aduce acest Serviciu în conformitate cu standardele europene.

Despre reuşita reformei Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei e prematur să ne pronunţăm. Primii paşi în această direcţie au fost făcuţi, dar nu este exclus că procesul, la o anumită etapă, se va poticni, aşa cum s-a întâmplat anterior de atâtea ori.
De asemenea, sunt necesare reforme în domeniul vamal, al administrării fiscale, al politicii bugetar-fiscale, dar şi reforme regulatorii în economie. Numai implementând reformele respective, vom putea înainta pe calea dezvoltării Republicii Moldova ca stat democratic, european.
Peste doi ani şi ceva vom avea din nou alegeri parlamentare şi atunci declaraţiile de intenţii, evocarea măsurilor îndeplinite pe jumătate nu vor mai avea nici un rost. În mai bine de cinci ani pot fi efectuate reforme temeinice, sesizabile la nivelul cetăţeanului. Şi cetăţeanul negreşit va pune astfel problema. De aceea, parafrazându-l pe Dirk Schuebel, eu aş spune că perioada de miere în relaţia dintre actuala guvernare şi cetăţean a trecut. Acum reformele urmează să capete o formă practică. Doar în acest caz AIE va mai putea spera încă la un mandat de guvernare după următoarele alegeri parlamentare.

www.timpul.md